tingggg

Găseşteţi linia de plutire şi abia atunci lasăte purtat de ea.

Cred nu mulţi au norocul şi găsească „linia de plutire”. E vorba de un nivel bazal satisfăcător de fericire, de frecvenţa stărilor de flux în munca noastră, de frecvenţa dozelor de extaz. Efortul este necesar, iar şansa este o binecuvântare. Ceea ce îmi face stomacul plângă uneori de îngrijorare este cât de dificil este măcar un om înţeleagă importanţa unui asemenea eveniment, la nivelul la care merită acesta.
Avalul m-ar face duc la culcare acum. Amontele face scriu ce am scris. Am aruncat ghiozdanul peste zid şi acum e rândul meu. Şi urmează linia de plutire. 100%.
    Aş vrea doar imprim, sau, dacă asta e prea îndrăzneţ sau prea invaziv, insuflu importanţa mersului în amonte în clădirea unei vieţi fericite.
    let’s see if you can climb those mountains alone

vara

Ce seară frumoasă cu miros târziu de ploaie… Ieși afară acum, plimbă-te puțin, respiră puțin, conștientizează puțin. Eu azi mi-am pierdut pe la romană și mi-a plăcut. Cred c-am și vrut să mă pierd. Mergeam doar pe străzile care îmi plăceau. Am dat și de un târg mișto cu chestii ieftine și frumoase. Mi-am cumpărat și levănțică… două legături, fiecare un leu, pentru că atât aveam mărunt. Dar am primit trei. „Mai ia una, mamă, că nu e bine să pleci cu două”.

ce frumoasă-i viața vara

dorință

O conversație frumoasă. O conversație bună. În rest, nu mai am prea multe cerințe. Sunt foarte ok cu aerul ăsta de vară, cu bujorii din vază, cu mirosul de balsam de rufe din cameră, lumina difuză și filmul în descărcare.
O conversație care să nu rănească, să nu trezească mai mult decât bucurie statică, care să fie deplină.

Tablou de ieri

Ieri eram prin Herăstrău. Mi-am luat păturica din ghiozdan și am întins-o pe iarbă, în fața lacului. Ceva mai la stânga, după vreo doi copăcei, era o femeie, întinsă pe iarbă, cu tălpile goale. Era îmbrăcată într-un tricou lărguț liliachiu și o fustă cam până la o palmă sub genunchi, vaporoasă, albă cu un model din puncte mov, spre bază. Părul ei era cam până la umeri, castaniu, lăsat liber, aninat de o agrafă deschisă la culoare. Câteva riduri îi trădau cei 40 de ani pe care i-am putut citi atunci. În jurul ei alerga, jucăuș, un cățeluș de talie mică, alb cu pete negre, care nu se îndepărta nicidecum prea tare.
Stătea atât de liniștită, pe spate, cu brațele sub ceafă, cu ochii închiși… Vântul bătea și iarba avea un mod așa de frumos să o încadreze… salcia se lăsa și ea purtată, leneșă, de vânt.

O clipă își ridică fruntea să arunce o privire în jur, și cățelul vine în grabă și-i lipește două limbuțe pe obraji. Ea zâmbește și rămâne câteva momente cu privirea la el, bucuroasă, grijulie…
Peste câteva clipe se ridică, își ia balerinii, și se oprește o secundă să și-i așeze în picioare. Avea o postură perfectă, spatele drept, o siluetă armonioasă, frumoasă, de clepsidră, cu sânii frumos ascunși sub tricoul pastelat și gambe subțiri, dar sănătoase. Vântul continua să se joace prin părul ei… Apoi ușor, împreună cu cățelul, s-a îndepărtat…

N-am să uit. It just made me happy.
Aș vrea să fie mai mulți oameni care să emane atât de multă frumusețe, împlinire…

nu sunt corzi

Nu cred în viață fără rezonanță.
Am în față un perete alb și îmi imaginez că e de fapt un evantai de corzi răsfirate.

Cânt și aștept. Și nu aud nimic.
Am două opțiuni. Să îmi închipui că aud.

pe mal

E mai, e călduț exact atât cât trebuie, și stăm împreună, eu, cu toți cei pe care îi cunosc, pe plajă. Oceanul e întins în fața noastră iar apele sunt calme.
Stau cu voi. Lângă mine sunt familia și cele mai apropiate cunoștințe. El stă la dreapta mea. Mai în spate, ierarhic, stau toți ceilalți. Doar stăm… ne bucurăm de aerul cald, de mirosul vacanței, de peisaj.
Dar oceanul începe să se retragă. Vă spun tuturor că ar trebui să plecăm, dar nu înțelegeți de ce. Cumva îmi pun și eu la îndoială văzul, pentru că niciunul din voi nu pare să vadă nimic. Mă uit, din nou, să verific. Malul se îndepărtează tot mai tare. Trebuie să fie real. Mi s-a mai întâmplat, mi-am spus că voi ști să fug data viitoare, dar cum să fug acum? Toți stați, liniștiți, râzând. Mă agit, vă enervez. Câte pretenții aveți pentru niște chiori.

De atâtea ori am părut în felul ăsta înainte, dar acum sunt în felul ăsta. Cine naiba să nu prindă rezistență la cum par eu? Mă tem de val. Voi de ce să vă temeți dacă nici data trecută nu v-a atins? Ați rămas ca pietrele în bătaia lui. Numai ea s-a întors către mine și-a încercat să mă tragă la suprafață, cu toate că nu a înțeles nimic.
Orbi. Nici pe mine nu mă aveți și nici între voi nu vă aveți.

pe la zece noaptea, o nevrotică își umezește ochii căprui pe sub copacii îngreunați de ploaie, undeva pe lângă gara de nord 

camera fără pereți (cred)

11164820_10203734477669092_5849212117422475445_n

o cameră neagră, cu tavan și podea, poate
Nu am nici măcar certitudinea că totul e negru în jur. Poate fi doar impresia mea. Însă știu sigur că impresia mea e că este negru în jur.
De vreo un sfert de viață tot merg prin camera neagră ghidată de niște voci. Și mult timp mi s-a părut drumul luminos. Dar vocile nu mă mai hrănesc, vocile nu mă mai ajută. Încep să am întrebări. Încep să ating obiectele din jur.
Mă întreb, atingând cu o palmă un corp rece, „oare acesta ce este?” Dar, oare, există definiție pe care să o înțeleg? Vocile îmi dau o definiție proastă. Vocile au categorii grosolane, iar corpul acesta rece se încadrează clar într-una din ele. Refuz să cred așa ceva.
Vocile cred că le știu pe toate.

Mă avânt, orbită, înainte, măcinată pe interior de blocajele întunericului. Sunt pentru totdeauna orbită. Îmi pot imagina culori și forme pentru toate ce le ating. Dar știu că îmi imaginez numai. Uneori las vocile să-mi dea impresia de cămin, alteori nu mai pot ignora că nu văd.

Universul mă pune să iau decizii: „Pe unde alegi să mergi acum?”

pe unde dracu` să merg dacă nu văd nimic